De morți, numai de bine – sună sec și scurt, invariabil și indiferent, un dicton verbal vechi, de o vârstă cu cuvântul și moartea cea bătrână. Despre generalul Iulian Vlad, numai adevărul. Fac această precizare deoarece, imediat după decesul său, survenit în septembrie trecut, s-au inflamat abrupt două curente – diametral opuse, evident – care, aproape simultan, au urnit, fiecare în stilul său, o agresivă campanie de presă. Pe de o parte, detractori, care îi imputau toate fărădelegile posibile și imposibile, chiar dacă nu-l cunoscuseră, nu-i știau convingerile, activitatea și evoluția profesională. Nu-l cunoșteau, repet, dar, mai ales, nu-irecunoșteau rolul pe care și l-a asumat în dejucarea scenariilorși înscenărilor, a diversiunilor și manipulărilor, a insinuărilor și instigărilor amorsate la adresa României în decembrie ’89. O sarabandă întreagă, la care lucraseră cu migală atât factori interni, cât și forțe oculte de aiurea. Scenarii dejucate, mă rog, atât cât s-a putut, dar, oricum, într-o bună măsură. Minimalizau, treceau cu vederea și chiar contestau gestul generalului de a fi refuzat executarea ordinului ultimativ, dat în disperare de cauză de cuplul Ceaușescu, cel referitor la reprimarea brutală și imediată, în forță și în masă a demonstranților care protestau în stradă. A fost un act de insubordonare, care, în acele condiții, presupunea discernământ, curaj, dar și un risc major pentru el, pentru libertatea și viața sa. Inclusiv pentru soarta instituției. E bine și e timpul să se știe că, datorită lui,  securitatea a participat la loviluția din decembrie prin neparticipare. A fost un refuz catalogat ulterior de o serie de foști sau de unele condeie fosforice act de trădare. Ei, iaca, scârț! Ne place, nu ne place, acceptăm sau nu, că ne-am fi dorit ca evenimentele să se deruleze altfel, tot ce se poate, dar acesta este adevărul. El, generalul Vlad, în acele momente, și-a dat repede seama că diversiunea preconizată are fisuri. Că  scenariul se bazează pe necunoaștere. Că poate fi contracarat. El, generalul Vlad, și-a spus și a spus că rolul instituției, în astfel de momente, este de a apăra valori perene românești. Valori autentice, nu ideologii sau cupluri de persoane. A fost un risc asumat conștient, pentru care a plătit. A plătit, deși, într-o situație de normalitate, ar fi meritat să fie răsplătit.

Nu vreau să-l scuz, căci nu sunt avocatul lui și n-aș fi nici cel mai în drept s-o fac. Nici nu vreau să-i apăr memoria, căci, vorba cronicarului, el încă a fostu om cu păcate, dar, în acele zile fierbinți din decembrie – vă rog să nu vă îndoiți – a acționat impecabil. Dacă, Doamne ferește,ar fi fost un altul în fruntea instituției, docil și slugarnic, așa după cum se preconiza în scenarii, nu exclud că ne-am fi bătut ca chiorii și ne-am fi omorât ca proștii. Toți, de-a valma și deopotrivă: armata și securitatea, miliția și mulțimile ieșite în stradă. Cei 60 000 de morți, estimați în scenarii, chiar că ar fi murit aievea,până la unul, înecați într-o baie de sânge. Iar ca un bonus, ar fi fost un nesperat prilej și un plauzibil motiv pentru o concertată și controlată intervenție străină, cu toate consecințele care, de regulă, decurg dintr-o astfel de agresiune. Că a avut sau nu un merit în dejucarea acestor diabolice diversiuni, rămână să se pronunțe cititorul! În paranteză fie spus, acum, la aproape trei decenii de la acele tulburi și tragice evenimente, tot mai multă lume, cea de bună credință, realizează și recunoaște că a fost omul potrivit, la locul potrivit, în momentul potrivit.

Cu toate acestea, continuă să fie acuzat că l-a slujit pe Ceaușescu. Falș! Nu l-a slujit, l-a informat. Corect, operativ, convingător. Așa cum se face și cum fac toate serviciile de profil din lumea asta largă. Din păcate însă, beneficiarul informărilor, decidentul, ca să folosesc și eu un termen pe rit nou, nu le-a priceput. Le-a tratat cu ușurință. Cu rezervă. Poate, cu suspiciune. Erau incomode. Îi afectau confortul psihic. Nu comentez mai mult. Fie ca timpul și istoria să stabilească adevărul! Să facă lumină.

Cu aceeași amărăciune o spun, nu pot fi de acord nici cu cei care, în contrapartidă, încearcă cu tot dinadinsul să arate ce pot. Monopolizează subiectul. Supralicitează. Îl revendică. Îl confiscă. Îl cosmetizează. Ni-l oferă zgomotos și provocator. Plusează. N-aș zice că am în cătarea condeiului o revistă, un autor sau o anume carte. Și, totuși, una îmi sare mereu în bătaia lui. Nici nu știu cum să-i spun, de unde s-o apuc și nici dacă poate fi încadrată într-un anume gen, într-o specie literară omologată, căci e și cronică, și letopiseț, și Bildungsroman. Le are și le gestionează pe toate. E un melanj epopeic între memorie, mărturisire și profesiune de credință, rostit cu mâna pe conștiință, în fața microfonului. Un ”discurs” a la Rousseau, dar altfel decât ”confesiunile” aceluiași Rousseau. N-am obligații, dar nici resentimente față de personalitatea generalului Vlad, după cum, nu-i reproșez nimic nici distinsului, inimosului și harnicului cronicar care a produs Confesiunile pentru istorie. Cel mult, ca un modest, mai mic și anonim confrate, îmi exprim un simplu și sincer punct de vedere. Ca format, ca structură și ca număr de pagini, e aproape cât marea Istorie a literaturii române a lui Călinescu. Cea din 1941. Iar ca să mai vin cu un exemplu, depășește la toți parametrii cantitativi cunoscutul și premiatul tratat al lui Robert K Massie, referitor la Petru cel Mare, la viața și lumea lui. E mult, maestre! E mult prea mult, iubite grămătic! – ca să-l plagiez puțin pe meșterul Arghezi. Cu toată dragostea, e mult. Și, poate, prea devreme.

Rămânând în context, la puncte de vedere, păreri și dat cu presupusul, cred cu toată convingerea că memoriile dialogate ale generalului Vlad ar fi fost mult mai  interesante, mai credibile și mai căutate dacă și le-ar fi scris de unul singur. Timp avea, memoria îl ajuta, iar sănătatea încă era de partea lui.Ar fi arătat altfel și ar fi avut altă cotă de piață. Cât despre valoarea științifică și istorică a cărții, niciun comentariu. E treaba istoricilor, a domnilor Lupu, Troncotăși a altora s-o facă. În schimb, m-aș opri măcar vreme de o clipă la sistematizare, la sinteză și la scheletul de rezistență al cărții, dar numai pentru a o raporta la lucrările de referință ale genului. Trimiterea este absolut obligatorie, din moment ce poartă semnătura unui autor cu experiență, cu ștaif și cu pretenții.

Așadar, făcând un inventar, o fugară trecere în revistă a producțiilor celor care, de pe o baricadă sau de pe alta, atacă subiectul, fără să vreau, îmi vin în minte și îmi sună insistent în urechi celebrele versuri ale lui Eminescu, din însăși inima  Scrisorii I. Cele referitoare la bătrânul dascăl, desigur. Pentru frumusețea lor unică, pentru marea lor actualitate și pentru incontestabilul adevăr inclus, din respect pentru cititorii noștri, le voi reproduce, ca întotdeauna când vine vorba de marele poet, cu emoție, cu admirație și cu încântare:

Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarmi…orice-ai spune,

Peste toate o lopată de țărână se depune.

Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri

Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri…

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,

Splendid ca o ironie, cu priviri nepăsătoare…

Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

Nu slăvindu-te pe tine…lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă.

Ba să vezi…posteritatea este încă și mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?

Ei vor aplauda desigur biografia subțire

Care s-o-ncerca s-arăte că n-ai fost vrun lucru mare,

C-ai fost om cum sunt și dânșii…Măgulit e fiecare

Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Și prostatecele nări

Și le umflă orișicine în savante adunări

Când de tine se vorbește…

Dar afară de acestea, vor căta vieții tale

Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale –

Toate micele mizerii unui suflet chinuit

Mult mai mult îi va atrage decât tot ce ai gândit.

Nu-l suspectez pe distinsul biograf și exeget de interese mărunte. Dimpotrivă, e super OK venerabilul. Îl știu de-o veșnicie. Cu toate acestea, dacă, ipotetic vorbind, aș fi întrebat de către un cititor de ocazie care sunt serviciile pe care le aduce memoriei generalului Vlad această construcție fluviu cu efect de piramidă, m-aș fâstâci cu răspunsul. Nu contest și nu contestă nimeni că este o carte muncită. Are de toate. Metaforic spus, e o mină de aur. Dar, cu lavajul nefăcut. E un lingou rămas în faza de pepite.

Spun și scriu toate acestea dintr-un singur și foarte serios motiv. Un context favorabil, de natură exclusiv literară – la care, probabil,voi reveni și mă voi referi în detaliu într-un viitor editorial – mi-a prilejuit, prin anii 2013-2014, câteva convorbiri private cu generalul Vlad. Nesperat de sincere și de deschise, camaraderești, ca să nu le zic colegiale. Și, totuși, ca de la un fost mare șef la un necunoscut și insignifiant pălmaș, în vremea aceea începător într-ale meseriei. Țin neapărat să subliniez că avea o voce caldă, prietenoasă și proteguitoare. Absolut cuceritoare. De înțelept bătrân, trecut de prima bătrânețe. Deocamdată, reproduc doar câteva idei.

Mi-a mărturisit că nu-i este indiferent cum va rămâne numele său în istorie, că și-ar dori să fie cât mai aproape de adevăr și de realitate. Cu bune, cu mai puțin bune, dar și cu rele. Cu umbrele, penumbrele, dar și cu dâra de lumină, care, de foarte multe ori,nu a lipsit. Adevărul, dacă e adevăr – îmi spunea generalul Vlad – nu poate fi nici trunchiat, nici împăunat. Adevărul e unul singur, n-are duplicat. Atunci mi-am dat seama că, deși era ținta unor atacuri de presă, orice încercare de a i se fi retușat imaginea sau de a i se fi atribuit merite fără acoperire, l-ar fi supărat peste măsură. Prea convins că nimeni nu poate avea numai calități, performanțe și merite deosebite sau, dimpotrivă, doar năravuri, păcate și defecte, mi-a confiat că și-ar dori să rămână în memoria posterității doar cu ceea ce-i aparține și numai cu cele ce i s-ar cuveni. E tot așa de adevărat că nu înțelegea să plătească factura unor lucruri pe care nu le-a făcut și nici pe cea a greșelilor săvârșite de alții.

Profitând de predispoziția sa la dialog, în cadrul uneia dintre puținele convorbiri avute, am riscat și l-am întrebat în legătură cu decizia sa de a fi refuzat executarea ordinului dat de Ceaușescu, cel de reprimare a demonstranților. A tăcut vreme de câteva secunde, interval de timp care mie mi s-a părut o veșnicie, după care, vizibil emoționat, a continuat: ” In acele momente tulburi și fierbinți, sub presiunea evenimentelor fiind, am procedat cum am crezut că e mai bine pentru țară.” Întrucât tocmai îmi citise romanul Culdușii și îmi cunoștea, în bună măsură, activitatea editorială de la Europeanul, tot ca fost subordonat, l-am întrebat dacă pot să scriu despre persoana sa și despre instituția pe care a patronat-o, în susnumita revistă. A răspuns în stilul său dintotdeauna, răspicat și concis: ”Ai acordul meu de principiu. Ai libertate deplină. Ești liber să scrii, dar cu o condiție. Să respecți adevărul și să-ți controlezi eventualele tentații de a lucra la cosmetizarea lui”.       În câteva cuvinte, acesta a fost generalul Vlad. Sper că nu greșesc. Cel puțin,  așa îmi place să cred. Și voi crede mereu.

Am pus pe hârtie toate acestea pentru că  în 23 februarie a.c. ar fi împlinit 87 de ani. N-a fost să fie. Moartea n-a mai avut răbdare. De aceea, închei cu începutul. De morți, numai de bine. Despre generalul Iulian Vlad, numai adevărul.

Valeriu ILICA

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here